Săptămâna 37 de sarcină gemelară – Nașterea copiilor noștri – Ezra și Noah

Scriu acest articol chiar din maternitate. Sentimentele mă copleșesc de-a dreptul. Sunt mamă.

25 martie 2020! Cred că pentru ziua asta m-am născut. La ora 10:57 s-a născut Ezra, iar trei minute mai târziu a venit si Noah.

Au cântărit 2700 grame, respectiv 2200. De cinci zile, de când stăm aici, îi analizez întruna. Mă uit la ei și încă nu îmi vine să cred că sunt copiii mei. Serios? Ei au stat aproape nouă luni în burtica mea? Wow! E uimitor!

Copiii s-au născut cu trei săptămâni mai devreme. În primul rând din cauza placentelor care erau deja îmbatrânite, iar în al doilea rând din cauza poziției transversale pe care Noah a avut-o. În plus, toată nebunia asta cu coronavirusul ne-a speriat. În Oradea lucrurile sunt destul de liniștite acum, dar în curând nu vor mai fi. Mi-am dorit ca pe când începe haosul și la noi, eu să fiu acasă cu copiii.

Să naști în perioada pandemiei este un mare test pentru mămici.

Pe 25 martie m-am trezit la ora 6:00, iar la ora 07:30 intram singură în curtea maternității. Fără soț, fara familie. Singură! Eu și alte trei femei, la fel de singure și îngrijorate ca și mine. Am completat toate documentele, m-am schimbat și am urcat la etajul patru, unde urma să fiu operată. După ce am vorbit cu moașa, cu anestezistul și bineînțeles cu doctorul, am aflat ca voi fi a doua. Cand prima mămica a intrat in sala de operație am început să ma rog. N-am apucat să termin până când am auzit un copil plângând. Am pufnit și eu în plâns. In scurt timp urma să-i aud și eu pe ai mei. Eram emoționată, speriată și parca nu îmi venea să cred ca a venit clipa.

M-au chemat în sala de operație.

Anestezistul, un domn la vreo 60 de ani, mă ținea în povești. Și-a dat seama dupa accentul meu că nu mai locuiam de multă vreme în Oradea. M-a întrebat de unde sunt, unde lucrez, ce face Măruță. Mi-a făcut injecția în coloană. N-am simțit durere, dar în mai puțin de un minut m-am încins, picioarele mi-au amorțit și ușor m-am lăsat pe spate și am urmat indicațiile celor din sală. Am simțit că adorm, uneori chiar închideam ochii, dar anestezistul continua să-mi vorbeasca tare și să mă țină în povești.

Nu îmi mai amintesc mare lucru. Știu ca a venit o asistenta să mi-l arate pe Ezra și am apucat să-l pup. Apoi mi l-au adus și pe Noah. L-am pupat și pe el, iar apoi am întrebat încontinuu daca copiii sunt bine. Nu-mi amintesc să-i fi auzit plângând. În rest, nu mai țin minte nimic. Doar momentul în care m-am uitat la ceas și era ora 15:00.

Am găsit în telefonul meu cinci poze cu copiii. Nu-mi venea să cred ca am reușit. Erau frumoși și păreau destul de măricei. Am stat la terapie intensiva până a doua zi la 11:00, în niște dureri cumplite. Am vomat non-stop, am fost amețita încontinuu și nu puteam să mă mișc. Asistentele veneau la mine și îmi dadeau calmante o data la câteva ore, dar eu nu simțeam că au vreun efect. Plângeam încontinuu de durere și când eram puțin mai lucidă mă mai uitam la pozele din telefon. Mă întrebam unde sunt copiii mei, ce fac ei acolo, dacă sunt bine. Eu clar nu eram. A fost crunt.

Dupa mai bine de 12 ore de la operație, o asistentă mi-a propus să încerc să mă ridic din pat. La prima intenție de a mă mișca am țipat de durere. Cumva, am reușit să mă așez în fund, dar în câteva secunde mi s-a încețoșat privirea. N-am mai văzut și n-am mai auzit nimic. Asistenta și-a dat seama imediat ca nu sunt în stare și m-a așezat înapoi în pat. În 10 secunde am început sa o aud din nou. Ma tot striga și incerca sa mă miște ca să-mi revin. A fost extrem de atentă cu mine. M-a vizitat non-stop, iar cand i s-a terminat tura a venit să-mi spună ca i-a fost tare milă să ma lase singură.

Atunci am realizat ca nu e nimeni cu mine și nici nu va fi în urmatoarea perioadă.

Mămica care născuse înaintea mea era bine. Statea pe facetime cu soțul și fetița ei. Se plimba singura prin salon, în timp ce eu vomam și plângeam de durere. Burta mea după operație era cât a ei, dinainte de operație. Ăsta a fost și motivul pentru care pentru mine totul a fost atât de cumplit. Uterul a fost extrem de destins, am pierdut foarte mult sânge, iar anestezia a fost mult prea puternică pentru mine.

Gata cu operația. A fost crunt, încă este. Durerile sunt mari, groaznic de mari. Dragi viitoare mămici, nașteți natural. Cu siguranță nu trebuie sa treceți prin momentele acestea cumplite. Sunt cinci zile de când am născut. Umblu cocoșată de durere, abia pot să ma spal pe dinți sau să umblu. De fiecare dată când mă ridic din pat, preț de câteva secunde mi se taie răsuflarea.

Copiii m-au ajutat extrem de mult. Pentru ei m-am forțat să mă ridic din pat a doua zi pe picioarele mele. Eram disperată să-i vad.

Când am intrat în secția de neonatologie pentru prematuri, am gasit un incubator deschis cu doi bebeluși care dormeau. Erau ei, Ezra și Noah. Am înceut să plâng. M-am așezat pe un scaun pentru ca mă durea extrem de tare burtica si nu mai puteam sa stau în picioare. Îi priveam intruna si nu-mi venea să cred ca erau copiii mei. Erau bine, respirau singurei, au primit nota 9 la naștere. O asistenta s-a oferit sa ma ajute sa-i iau în brațe. Mi l-a dat pe Noah! Doamne! Îmi vine sa plâng și acum.

E un sentiment unic pe care pur și simplu nu pot să-l descriu în cuvinte. Spunând ca îi iubesc mi se pare mult prea puțin. Ceva s-a schimbat în mine în momentul în care i-am luat în brațe.

Azi, la cinci zile de la naștere, pot să spun că am reușit cu adevărat să ne împrietenim. Se liniștesc când sunt prin preajmă și s-au obișnuit la sân, iar asta este o mare satisfacție pentru mine ca mamă.
Acum, tot ce imi doresc este să ajung acasă. Să-i arăt lui Marius ce minunății am făcut noi. Să-și cunoască în sfârșit copiii. Să fim toți împreună.
Să îmi văd părinții. Să le pun nepotii in brate si sa le vad reactia.

Mi-e tare greu fără ei. Zilele astea au fost un test dur pentru mine. Cu siguranță trec prin diverse stări hormonale acum. Durerile, dorința de a împărtăși acest moment unic cu cei dragi și singurătatea. Toate și-au spus cuvântul.

În concluzie, eu sunt Raluca, am fost binecuvântată cu doi copii perfecți și sincer vă spun că eu nu-mi mai doresc nimic pe lumea asta.

Instagram -> Raluca Onuc

Citește și:

SĂPTĂMÂNA 36 DE SARCINĂ