Prima săptămână acasă

Prima săptămână acasă a fost cu stângăcii, cu emoții, cu plâns de fericire. Copiii dorm bine, eu mai puțin. Le veghez somnul seară de seară.

Încă dinainte să rămân însărcinată visez la momentul ăsta. Seara trecută, Noah a adormit în brațele mele. Eram în living, cu soțul meu. Ne-am uitat unul la celalalt și am început să povestim. Ah, ce frumoasă e viața noastră acum. Cât de schimbat e totul, dar cât de minunat.

Încă ne obișnuim. Eu mă simt ușurată. Am trecut cu bine peste cele aproape nouă luni de sarcină. Am trecut și peste naștere. Am trecut și peste săptămâna de stat în spital, doar eu și copiii. Parcă au trecut și durerile. Toate au trecut acum. Suntem acasă și nimic nu e mai frumos decât să fim împreună.

Prima săptămână acasă a venit la pachet cu multe îngrijorări. Oare au mâncat destul? Oare am suficient lapte? Oare laptele meu e bun? De ce plâng? De ce dorm atât de mult? De ce nu dorm?

Mamele înțeleg cu siguranță ce vorbesc eu aici. Noroc cu soțul meu care e puțin mai relaxat, iar atunci când mă simt depășită de situație știe să mă liniștească.

Copiii sunt cuminți. Noaptea dorm câte patru ore legate, iar uneori am senzația că ar putea dormi și mai mult, dacă nu i-aș trezi eu. Ziua, în schimb, s-a întâmplat să avem câteva scene. Spre exemplu, ieri, Noah a dormit în căruciorul lui la soare cam trei ore. După ce s-a trezit, undeva pe la ora 14:00, a luat masa și până la miezul nopții a ținut-o într-un plâns continuu. Ce s-a întâmplat, nu știu. Adormea în brațele mele, iar atunci când încercam să-l așez în pătuțul lui începea nebunia. După multe încercări eșuate și o tură de plâns și din partea mea, am reușit să-l adorm.

So, am trecut cu brio peste prima săptămână, zic eu. Lactația mi-a pornit foarte bine acum. Cred că am ajutat și eu puțin cu ceai de lactație și ceai de chimen. În plus, beau extrem de multă apă și câte o supă în fiecare zi. Momentan, copiii sunt exclusiv alăptați la sân și sper să reușesc să fac asta în continuare.

În ceea ce privește recuperarea mea după cezariană, pot spune că mă simt bine. Au trecut aproape două săptămâni de la operație. Urc scările fără dureri, pot chiar să mă aplec să ridic lucruri de pe jos. Burtica e încă acolo. Destul de mare încât doctorul să glumească spunând că e posibil să fi uitat un copil acolo. Încerc să o țin cât mai mult posibil strânsă cu o burtieră. Nu cred că va mai fi vreodată cum a fost. Pielea nu arată foarte bine acum, dar nu pot să mă pronunț până când uterul nu se retrage. Spatele încă doare. Doare și când mă învârt în pat, dar nu mă plâng. Ce a fost greu a trecut.

Ușor, ușor îmi revin eu. Voi reveni și aici, în online, doar să-mi intru bine în ritm și în noul rol de mămică.

Până săptămâna viitoare, ne vedem și povestim pe Instagram. Click aici ca să ne conectăm.

Citește și:

SĂPTĂMÂNA 37 DE SARCINĂ – NAȘTEREA COPIILOR NOȘTRI – EZRA ȘI NOAH

SĂPTĂMÂNA 36 DE SARCINĂ

SĂPTĂMÂNA 35 DE SARCINĂ

SĂPTĂMÂNA 34 DE SARCINĂ