Ce mai fac gemenii mei 9

Ador să-i privesc cum se dezvoltă și cum învață să devină oameni mari. În fiecare zi sunt tot mai deștepți și tot mai curioși.

Avem șapte luni și jumătate, opt kilograme și niciun dințișor. De fapt, Ezra nu are chiar opt kilograme. E o diferență cam de 300/400 grame între ei. Nu-i mai cântăresc așa cum o făceam când erau mai mici. Atunci o făceam pentru a mă liniști că pun în greutate, acum o fac doar din curiozitate. Îi punem pe cântar când ne amintim și asta se întâmplă destul de rar.

Dințișori încă nu avem, cu toate că astăzi am sesizat o crăpătură în gingia lui Ezra. Se pare că urmează, cât de curând. Sunt bucuroasă. Sper ca asta să ne mai liniștească puțin. În ultima perioadă, nopțile sunt destul de lungi și grele. La început a fost Ezra. Se trezea foarte des, uneori chiar și de cinci, șase ori pe noapte. Adormea la loc destul de repede dacă îl luam în brațe și îl puneam la sân. Cand s-a liniștit Ezra și am sperat că voi reuși și eu să mă odihnesc cât de cât, a urmat tura doi. Noah! Plânge ușor în somn, se trezește foarte des și uneori se întâmplă să dureze chiar și o oră până să-l adorm la loc.

Da, cam haos. Mă uit de multe ori la ceas și când văd că e ora 4:00 și eu n-am apucat să dorm mai mult de o oră, îmi vine să înnebunesc. Dar ce sa fac? Bag o bucată de halva în gură și fug înapoi la somn. Ador halvaua. I-am redescoperit gustul în sarcină, iar acum îmi cumpăr constant. Dacă nopțile sunt atât de grele, măcar atunci când mă întorc în pat să o fac cu un gust bun în gură.

Cand i-am adus acasă de la maternitate, am decis să-i las să doarmă cât au nevoie. Asta cu toate că am fost sfăuită să-i trezesc o dată la trei ore pentru a-i hrăni. N-am făcut-o și nici nu o voi face dacă vreodată voi mai avea copii. I-am lăsat să doarmă cât au avut nevoie. Uneori se trezeau după patru ore, alteori după cinci. Mâncau bine și adormeau la loc. În felul ăsta, singuri și-au făcut un program. Și iată cum pe la trei luni dormeau câte opt, zece ore pe noapte. Nu-mi venea să cred. Îmi amintesc că de multe ori mă duceam să verific dacă respiră și dacă sunt în regulă.

Eh, s-au dus vremurile alea. Probabil vor mai dormi la fel de bine când vor merge la grădiniță. Sau poate la școală? Nu știu. Cert este că eu de șapte luni și jumătate n-am dormit mai mult de cinci ore legate.

Ce mai fac gemenii mei 9

Să nu mai vorbim despre somn. E un lux pe care momentan nu mi-l permit. Vreau să vă povestesc despre mâncare. Mă întrebați foarte des cum reușesc să trec peste teama de înec și să-i las pe copii să mănânce singuri. Păi, e simplu.

Cunosc și văd în jurul meu copii mari, iar când spun mari mă refer la copii peste patru ani, care deschid gurița și așteaptă să primească mâncarea cu lingurița de la mamele lor. Ăsta este primul și cel mai important aspect care mă face să-mi doresc ca ai mei copii să mănânce singuri. Vreau să-i las să se simtă liberi, independenți, puternici. Dacă asta înseamnă să stau cu inima cât un purice acum, îmi asum.

În al doilea rând, m-am documentat puțin înainte să iau decizia de a adopta autodiversificarea. Știu că atunci când tușesc, nu e pentru că se îneacă sau „își fac greață”. Ei au reflexul de vomă pe mijlocul sau chiar vârful limbii. De aceea uneori par să se înece sau „să-și facă greață”. Nu înseamnă că ei chiar se vor îneca sau că nu le-a plăcut mâncarea. Cu cât vor crește și cu cât vor experimenta mâncarea solidă, cu atât acest reflex de vomă se va muta tot mai în spate. Până când îl vor avea exact ca și noi, în gât.

Sunt tare mândră de ei când văd cât de bine se descurcă. Mănâncă singuri orice le pun în mână, bineînțeles tăiat în formă de bastonaș. Le dau întotdeauna o linguriță pe care să o țină în mână pentru a exersa încontinuu si profit de fiecare masa pe care, noi adulții, o avem pentru a mânca în fața lor. Ei au o “minte absorbant”, cum ar spune Maria Montessori. Fac ceea ce vad la noi, așa că ma folosesc foarte des de puterea exemplului.

Lingurița înca nu o știu folosi prea bine. Nu de fiecare dată își nimeresc gurița, de aceea sunt eu acolo, sa îi ajut cand au nevoie. Îi las să dețina controlul lingurei, dar îi ghidez cât de cât pentru a prinde mișcarea. La supe încă dețin eu controlul, dar nu e nicio grabă. Exercițiul e mama învățăturii.

În rest, au început să meargă de-a bușilea, iar asta le-a stârnit tare mult curiozitatea. Ezra merge deja în patru labe, pe când Noah încă se târăște pe coate. Am să vă povestesc într-un articol separat despre acest mers de-a bușilea și câte beneficii are el. Un mic pont: renunțați la rotobile. Ăsta este cel mai des întâlnit obicei care îi fac pe copii să sară peste mersul târâș și să umble direct. Dacă pare un lucru bun, să știți că nu este.

Cu drag aștept întrebările voastre și mă bucur că putem să ne împărtășim experiențele. Pe mine mă găsiți în fiecare zi pe Instagram, dar și pe Facebook. Mai jos aveți link-uri cu trimitere directă către toate conturile mele de social media. Vă aștept acolo. În timpul meu liber, ador să stau cu voi în povești.

Instagram – Raluca Onuc

Facebook – Raluca Onuc